Te trezesti bezmetic, mergi in baie, aprinzi becul, nici o lumina. Iti vezi linistit in continuare de treaba ta. Te pregatesti, iesi din bloc nu inainte de a verifica cutia postala. Acolo te asteapta o instiintare ca ti-au taiat curentul si motivul cum ca ai fi in evidentele de rau platnici, adica esti restantier. Te intorci in apartament, cauti printre facturile Enel un numar de telefon pentru informatii si incepi sa suni. Dupa insistente, iti raspunde operatorul, ii expui situatia, te lamureste si iei atitudine.
Iti arunci mancarea din frigider, cu exceptia cremvurstilor care rezista pana seara, iti aprinzi laptopul ca inca mai ai baterie, intri pe net, te logezi in home bank si studiezi situatia. Da, banii nu au ajuns in contul Enel, deci esti deconectat motivat. Te scarpini in cap si recitesti procesul verbal de deconectare in care vezi scris mic ca ti s-a emis si un preaviz cu numarul cutare. Iti aprinzi o tigara, iti ridici picioarele pe masa, tragi un fum si analizezi.
Fie te saboteaza vecinii, ca doar nu ai lacat normal, fie postasul nu ti-a adus preavizul, fie nu a iesit din cladirea Enel. Scandal nu poti face, situatia nu o poti remedia, explicatii concrete nu poti cere, iti pierzi timpul asa ca incepi sa aduni suma de bani datorata de prin portofel si de pe la prieteni.
Esti informat dupa indrumarile primite la telefon de la operatorul Enel, stii ce te asteapta, asa ca iti iei inima in dinti si pleci la ghiseul din zona. Salutul colocvial, plata aferenta a facturii restante plus plata taxei de deconectare de 29 lei, faci coada la alt ghiseu, la ghiseul cu problemele contractuale unde stai la rand 20 de minute pentru ca domnul din fata ta e foarte indecis si nu stie exact ce vrea. Ii inmanezi facturile achitate, te verifica in calculator, tasteaza 2 minute, merge in spate si iti vine cu o foaie A4, mai precis o fisa de calcul a garantiei, in ea gasind indexuri, kwh si inca o suma pe care o ai de plata. Plata se face la Cec.
Asa ca iesi din caserie, te intrepti spre cec, unde stiai ca se afla sigur. Ajungi acolo, e in renovare, o foaie lipita in geam te anunta unde e cea mai apropiata agentie. Ajungi si acolo, gasesti un ghiseul liber, ii dai fisa de calcul a garantiei, functionara iti da o pagina A4 de completat. Reusesti, cu indrumare, sa o completezi. Inmanezi buletinul impreuna cu foile aferente si dupa 5 minute de tastare in calculator, 3 semnaturi, mai primesti un fel de bon de plata cu care mergi la alt ghiseu, la ghiseul caserie, unde dupa ce predai bonul ti se fac 2 chitante, mai precis 2 recipise de consemnare. Semnezi si acolo de 2 ori, dai banii si ai plecat. Dupa minute bune pierdute prin cec te indrepti spre caseria Enel de unde ai luat fisa de calcul a garantiei.
Ii prezinti recipisa, se pastreaza originalul arunci cu niste semnaturi pe un act aditional la contractul de furnizare a energiei electrice, se stampileaza actele si esti liber. Conectarea ti se face a doua zi dupa masa, ca doar dimineata se fac deconectarile. Apare si curentul, esti multumit ca ti-ai complicat viata.
Morala: plateste direct la caserie daca esti aiurit si la timp
Wednesday, May 20, 2009
Tuesday, May 19, 2009
DE CE ARE CAMILA COCOASA , de Rudyard Kipling
La inceputurile vietii , atunci cand lumea era nou-nouta si erau o multime de lucruri de facut , iar animalele tocmai incepusera sa lucreze pentru Om , exista o Camila care traia in mijlocul unui Desert Suierator , pentru ca nu voia sa munceasca ; de fapt, chiar si ea era o Suieratoare.Asa ca se hranea toata ziua cu ghimpi si ierburi si ramuri si maracini si alior , cuprinsa de o nemaipomenita lene ; iar atunci cand cineva i se adresa , ea spunea "Pfui , cocoasa!" Doar "Pfui , cocoasa" , atat tot.
Intr-o dimineata de luni , Calul , purtand o sa in spate si o zabala in gura , se infatisa inaintea ei si ii zise :"Camila, te rog , Camila , pleaca de aici si vino sa se mergi la trap asa cum facem noi."
"Pfui, cocoasa !" facu Camila , iar Calul pleca si ii spuse Omului ce se intamplase.
A doua zi , marti, , Cainele , purtand un bat in gura , veni in desert si ii spuse Camilei : "Camila , te rog, Camila , vino sa faci aport si sa alergi asemenea noua."
"Pfui , cocoasa!" facu Camila , iar Cainele pleca si ii spuse Omului ce se intamplase.
Sosi apoi , in dimineata de miercuri , Boul , cu un jug asezat pe gat , si zise : " Camila , te rog , Camila , vino sa ari asa cum facem noi."
"Pfui, cocoasa !" facu Camila , iar Boul pleca si ii spuse Omului ce se intamplase.
Spre seara aceleiasi zile , Omul ii chema pe Cal, Caine si Bou , si le cuvanta : "Voi trei , imi pare rau pentru voi (caci lumea este nou-nouta si sunt o multime de lucruri de facut), dar Suieratoarea din desert nu vrea sa lucreze , caci altfel ar fi fost aici pana acum ; asa ca am sa o las sa traiasca de una singura , iar voi va trebui sa va dublati munca pentru a face fata la toate treburile."
Acest lucru le-a infuriat la culme pe cele trei Animale , asa ca s-au asezat la marginea desertului si s-au pornit sa discute si sa palavrageasca agitate , cu nechezaturi , latraturi si mugete ; Camila trecu pe acolo , mestecand dintr-o iarba si rase de ei.Apoi spuse "Pfui, cocoasa !" , si ii lasa in plata Domnului.
Sosi atunci un "Djin", un spiridus care stapanea peste Toate Deserturile ; sosi invaluit intr-un nor de nisip ("Djinii calatoresc mereu in felul acesta pentru ca sunt fiinte vrajite) , si se opri sa vorbeasca cu cele trei Animale.
"Tu , Djin al Tuturor Deserturilor ", spuse Calul , "este drept ca cineva sa se complaca in lenevie , acum cand lumea este nou-nouta si sunt atatea treburi de facut ?"
"Desigur ca nu " , raspunse Djinul.
"Ei bine , exista o fiinta in mijlocul Desertului tau Suierator ( de altfel , si ea este o Suieratoare) , cu un gat lung si picioare lungi , care nu a facut nici cea mai mica trebusoara de luni dimineata pana acum.Nu a vrut sa mearga la trap."
"Vai !" , spuse Djinul fluierand , "pe tot aurul Arabiei , asta este Camila mea !" Ce a avut de zis despre lucrul asta ?"
"A spus "Pfui, cocoasa!" , grai Cainele , "si nu a vrut sa faca aport si sa alerge."
"A mai spus si altceva ?"
" Numai "Pfui , cocoasa !" , si nu a vrut nici sa are " , raspunse Boul.
"Foarte bine " , zise Djinul ."Ii voi arata eu "Pfui, cocoasa" , daca sunteti amabili sa ma asteptati un minut."
Djinul zbura , inconjurat de norul de nisip , de-a lungul desertului si o gasi pe Camila in starea ei de nemaipomenita lene , uitandu-se la reflectia ei dintr-o baltoaca.
"Prietena mea lunga si bulbucitoare" , i se adresa Djinul , "e-adevarat ce-am auzit , ca nu vrei sa faci nici o munca in lumea asta nou-nouta , in care sunt atatea treburi de facut ?"
"Pfui , cocoasa!" , raspunse Camila.
Djinul se aseza , cu mana pusa la barbie , si incepu sa se gandeasca la o Mare Vrajitorie , in timp ce Camila continua sa isi priveasca oglindirea din baltoaca.
"Le-ai dat de lucru in plus celor trei animale incepand chiar de luni dimineata , din cauza lenii tale nemaipomenite", zise Djinul , si continua sa se gandeasca la Vrajitorie , cu mana asezata sub barbie.
"Pfui , cocoasa!" , spuse Camila.
"In locul tau nu as mai fi spus asta" , i se adresa Djinul , "ai spus-o de mai multe ori decat s-ar fi cuvenit.Bulbuci , vreau sa te apuci de treaba."
La aceasta , Camila zise din nou "Pfui, cocoasa!" ; insa , nici nu termina bine de spus cuvintele acestea ca spinarea ei , de care era atat de mandra , incepu sa i se umfle iar si iar si iar , transformandu-se intr-o mare cocoasa balanganitoare.
"Ai vazut ce-ai patit ?" ii zise Djinul."Aceasta-i propria ta cocoasa , pe care ai adus-o de una singura asupra ta , pentru ca nu ai muncit.Astazi este joi , si nu ai facut nici o trebusoara de luni , atunci cand lucrul a inceput.Acum vei pleca la munca."
"Cum voi putea munci ", spuse camila , "cu cocoasa asta in spatele meu ?"
"Cocoasa a fost facuta cu un scop anume " , raspunse Djinul , " din cauza ca ai lipsit de la treaba trei zile.Vei putea acum sa muncesti timp de trei zile fara sa mananci , pentru ca te poti hrani din cocoasa ta ; si sa nu indraznesti niciodata sa spui ca nu am facut ceva pentru tine.Pleca din desert , du-te la cele trei Animale si poarta-te cum se cuvine.Cocoseaza-te tu insati si spune-ti tie "Pfui , cocoasa !"
Iar Camila s-a cocosat in ea insasi , si-a spus in sinea ei "Pfui , cocoasa!" , si s-a dus sa se alature celor trei.Din acea zi Camila isi poarta zi de zi cocoasa ; nu a recuperat insa niciodata cele trei zile in care lenevise la inceputurile lumii si nu a invatat niciodata sa se poarte asa cum se cuvine.
Traducere : freelancergabe2
Monday, May 18, 2009
Optimistul din cimitir
Ambitios cum ma stiam, am pornit la drum. Nu a durat mult si elanul mi s-a taiat. Zidul a fost in fata, ma astepta. Am repornit, am mers, elanul mi s-a taiat iar. Un nou zid ma astepta, putin mai mare. Ma ridic, ma uit peste umar, nu cuget decat 2 secunde si pornesc. Dinou elanul mi s-a taiat, inertia ce ma mai duce, dar am dat de o groapa. Am cazut in ea.
In ulima perioada mi s-au intamplat tot felul de lucruri, am avut parte de diferite situatii stranii cu dialoguri nicidecum concise, de fapte intarite de argumente care desi la prima vedere par false, intr-un moment de cugetare realizezi ca au pornit de undeva, ca sunt bazate pe ceva, orice lucru spus, orice caracteristica facuta, la ironie sau nu, asortata sau nu, isi are originea din trecut, in diversele actiuni sau activitati avute.
Doar in momentele grele iti revizuiesti cu o seriozitate maxima comportamentul, ambitiile si, cel mai important, situatia curenta, cu care vii si te plasezi in cubul societatii, in puzzleul vietii. E dificil sa aduci fetele unui cub sub aceeasi culoare, macar o fata daca reusesti e bine, tot la fel e dificil sa iti aduci toate gandurile, situatiile, planurile si sperantele pe aceeasi axa si nu orice axa, o axa a armoniei, o traiectorie a culorii predominante, a starii generale de implinire si a sentimentului de drum liber.
Te poti situa pe o cale ferata, iar tu o locomotiva, care trage dupa ea sperantele tale, amitirile, trecutul, ambitiile, nevoile si strabati kilometrii intregi, treci de un semnal, de alt semnal, tot timpul ai verde si linia e buna, terasamentul solid, nu te scutura, nu deraiezi, macazele te lasa sa treci pe o alta linie cu toate vagoanele, te lasa sa revii pe linia initiala, kilometrii de linie ferata care nu se sfarsesc, tot timpul vor fi sub rotile tale si te vor ghida, iar incarcatura trasa dupa tine va fi tot timpul acolo, nu va fi aruncata de pe sine, nu va deraia la vreun macaz, nu vei fi nevoit sa lasi un vagon in reperatii, totul se uzeaza armonios, toate se petrece asa cum ar trebui, iar cand locomotiva este scoasa din functie vagoanele inca pot ramane pe sina, dar vor fi retrase si ele pentru ca doar impreuna vor forma un intreg, intregul format putand fi persoana ta, a mea, a fiecaruia, alaturi de vagoanele proprii, vagoane care in fiecare statie se vor ocupa cu ceva, de cineva.
Ma pot compara cu un copil in parc care a ramas fara minge si desi o cauta cu disperare nu o gaseste. Totodata copilul ramane singur in parc, iar norii de furtuna acopera cerul, razele soarelui nu mai pot patrunde si o lumina sumbra acopera parcul. Iar eu acolo, copil mic, fara mingea lui, singurel si cu nimeni in jur, ma asez pe o banca si ploaia incepe. Ma ridic si ma uit spre cer, observ norii negri, nervosi, care se descarca prin ploaie, o ploaie torentiala de toamna. Totul e vestejit si umed, calci in mocirla sau in balti, ploaia nu se mai termina si tu esti tot singur in parc fara nici o protectie si cineva alaturi. Poate daca aveam mingea as fi prins curaj, poate daca o aveam era mai bine, dar asa astept, pe cineva, pe tutore sa vina sa ma ia, sa ma stranga in brate si sa ma protejeze de ploaie care deja m-a facut leoarca. Asa astept acum ceva, astept ca cineva sau ceva sa imi vina in ajutor, sa nu mai fiu batjocorit de ploaie, sa fiu protejat si bine, peisajul macabru a parcului abandonat in vijelie sa dispara, razele soarelui sa repatrunda printre copaci si nori, totul sa fie armonios si vesel.
Si cum sunt eu, poate mai sunt altii, aflati in asteptare, asteptarea care ne conduce spre ganduri optimiste, ne tine vie speranta de mai bine, dar precum asteptarea e strans legata de timp, la fel sunt si sansele de a iesi din impas proportionale. De ce astept, te intrebi, de ce nu fac ceva, de ce nu fug din parcul acela, de ce trebuie sa stau in ploaie si sa plang, de ce astept ajutor si de ce nu iau atitudine, raspunsul e foarte simplu: mi-am pierdut reactiile, rationamentul, sunt undeva in trecut, conexiunile nu le mai pot face, nu mai am energie fizica si nici psihica sa fac ceva, nu pot fugi din ploaie pentru ca sunt impietrit.
Am fost impietric de evenimentele petrecute candva, m-a impietrit norocul orb pe care il am si m-am impietrit singur pentru ca nu mai am incredere in mine. Sunt ca un mort, sunt un zombi care traieste prin fragmente din trecut, sunt un mort pentru care viitorul nu mai vine de la sine, un mort care asteapta invierea, asteapta suflarea, isi asteapta sufletul sa ii ridice trupul, sunt o stanca, sunt o statuie, sunt un om blocat, probabil blocat in vise, pentru ca doar acolo sunt fericit si doar in vise cineva imi vine in ajutor. Sunt pierdut in visare si nu ma mai pot trezi, sunt optimistul din cimitir.
In ulima perioada mi s-au intamplat tot felul de lucruri, am avut parte de diferite situatii stranii cu dialoguri nicidecum concise, de fapte intarite de argumente care desi la prima vedere par false, intr-un moment de cugetare realizezi ca au pornit de undeva, ca sunt bazate pe ceva, orice lucru spus, orice caracteristica facuta, la ironie sau nu, asortata sau nu, isi are originea din trecut, in diversele actiuni sau activitati avute.
Doar in momentele grele iti revizuiesti cu o seriozitate maxima comportamentul, ambitiile si, cel mai important, situatia curenta, cu care vii si te plasezi in cubul societatii, in puzzleul vietii. E dificil sa aduci fetele unui cub sub aceeasi culoare, macar o fata daca reusesti e bine, tot la fel e dificil sa iti aduci toate gandurile, situatiile, planurile si sperantele pe aceeasi axa si nu orice axa, o axa a armoniei, o traiectorie a culorii predominante, a starii generale de implinire si a sentimentului de drum liber.
Te poti situa pe o cale ferata, iar tu o locomotiva, care trage dupa ea sperantele tale, amitirile, trecutul, ambitiile, nevoile si strabati kilometrii intregi, treci de un semnal, de alt semnal, tot timpul ai verde si linia e buna, terasamentul solid, nu te scutura, nu deraiezi, macazele te lasa sa treci pe o alta linie cu toate vagoanele, te lasa sa revii pe linia initiala, kilometrii de linie ferata care nu se sfarsesc, tot timpul vor fi sub rotile tale si te vor ghida, iar incarcatura trasa dupa tine va fi tot timpul acolo, nu va fi aruncata de pe sine, nu va deraia la vreun macaz, nu vei fi nevoit sa lasi un vagon in reperatii, totul se uzeaza armonios, toate se petrece asa cum ar trebui, iar cand locomotiva este scoasa din functie vagoanele inca pot ramane pe sina, dar vor fi retrase si ele pentru ca doar impreuna vor forma un intreg, intregul format putand fi persoana ta, a mea, a fiecaruia, alaturi de vagoanele proprii, vagoane care in fiecare statie se vor ocupa cu ceva, de cineva.
Ma pot compara cu un copil in parc care a ramas fara minge si desi o cauta cu disperare nu o gaseste. Totodata copilul ramane singur in parc, iar norii de furtuna acopera cerul, razele soarelui nu mai pot patrunde si o lumina sumbra acopera parcul. Iar eu acolo, copil mic, fara mingea lui, singurel si cu nimeni in jur, ma asez pe o banca si ploaia incepe. Ma ridic si ma uit spre cer, observ norii negri, nervosi, care se descarca prin ploaie, o ploaie torentiala de toamna. Totul e vestejit si umed, calci in mocirla sau in balti, ploaia nu se mai termina si tu esti tot singur in parc fara nici o protectie si cineva alaturi. Poate daca aveam mingea as fi prins curaj, poate daca o aveam era mai bine, dar asa astept, pe cineva, pe tutore sa vina sa ma ia, sa ma stranga in brate si sa ma protejeze de ploaie care deja m-a facut leoarca. Asa astept acum ceva, astept ca cineva sau ceva sa imi vina in ajutor, sa nu mai fiu batjocorit de ploaie, sa fiu protejat si bine, peisajul macabru a parcului abandonat in vijelie sa dispara, razele soarelui sa repatrunda printre copaci si nori, totul sa fie armonios si vesel.
Si cum sunt eu, poate mai sunt altii, aflati in asteptare, asteptarea care ne conduce spre ganduri optimiste, ne tine vie speranta de mai bine, dar precum asteptarea e strans legata de timp, la fel sunt si sansele de a iesi din impas proportionale. De ce astept, te intrebi, de ce nu fac ceva, de ce nu fug din parcul acela, de ce trebuie sa stau in ploaie si sa plang, de ce astept ajutor si de ce nu iau atitudine, raspunsul e foarte simplu: mi-am pierdut reactiile, rationamentul, sunt undeva in trecut, conexiunile nu le mai pot face, nu mai am energie fizica si nici psihica sa fac ceva, nu pot fugi din ploaie pentru ca sunt impietrit.
Am fost impietric de evenimentele petrecute candva, m-a impietrit norocul orb pe care il am si m-am impietrit singur pentru ca nu mai am incredere in mine. Sunt ca un mort, sunt un zombi care traieste prin fragmente din trecut, sunt un mort pentru care viitorul nu mai vine de la sine, un mort care asteapta invierea, asteapta suflarea, isi asteapta sufletul sa ii ridice trupul, sunt o stanca, sunt o statuie, sunt un om blocat, probabil blocat in vise, pentru ca doar acolo sunt fericit si doar in vise cineva imi vine in ajutor. Sunt pierdut in visare si nu ma mai pot trezi, sunt optimistul din cimitir.
MICA SIRENA , de Hans Christian Andersen
- Prima parte -
Departe, departe in ocean , acolo unde apa are culoarea celor mai frumoase albastrele si este limpede precum cristalul , in acele locuri apa este foarte, foarte adanca ; atat de adanca incat nici cea mai lunga funie nu o poate masura ; nenumarate turnuri de biserica , puse unul peste altul , nu ar putea sa ajunga de la pamantul de dedesupt pana deasupra apei.In acel loc locuieste Regele Marilor impreuna cu supusii sai.Nu trebuie sa faceam greseala de a ne gandi ca in strafundurile oceanului nu este nimic altceva decat nisip galben.Din contra, in acele taramuri cresc plante si flori unice , ale caror frunze si tulpine sunt atat de mladioase incat cea mai mica involburare a apei le face sa se agite ca si cum ar avea viata.Pestii , mari si mici, aluneca printre ramuri , asemeni pasarilor care zboara printre copacii de pe pamant.
In cel mai adanc loc din ocean se inalta castelul Regelui Marii.Peretii lui sunt construiti din corali , iar ferestrele largi, gotice, sunt lucrate din cea mai limpede ambra.Acoperisul este alcatuit din scoici care se deschid si se inchid in timp ce apa intra si iese din ele.Privelistea oferita de aceste scoici este minunata , pentru ca in fiecare dintre ele se afla cate o perla stralucitoare , potrivita pentru diadema unei regine.
Regele Marilor era vaduv de multa vreme , asa ca batrana lui mama ii ingrijea casa zi de zi.Ea era o femeie foarte inteleapta si foarte mandra de fiul ei regal ; tocmai din aceasta cauza , ea purta avea prinse pe centura de la brau 12 scoici de margaritar , in timp ce restul supusilor nu aveau voie sa poarte decat sase.Oricum , mama regelui era demna de toata lauda , mai ales pentru ca avea grija de micutele printese ale marii, nepoatele ei.In numar de sase , ele erau minunate la infatisare , insa cea mai mica le depasea pe toate in frumusete ; pielea ei era tot atat de curata si delicata ca si petala unui trandafir , iar ochii ii erau la fel de albastri ca si cea mai adanca mare ; insa , asemenea surorilor ei , ea nu avea picioare , corpul ei terminandu-se intr-o coada de peste.Cat era ziua de lunga , fetele zburdau in holurile inalte ale castelului , sau printre florile crescute din pereti.Marile ferestre din ambra erau larg deschise , iar pestii inotau prin ele , asemenea fluturilor care patrund intr-o casa prin fereastra deschisa ; diferenta era ca pestii veneau sa manance din mainile copiilor si acceptau sa fie mangaiati.In afara castelului se intindea o gradina frumoasa in care cresteau flori de un rosu stralucitor si de un albastru intunecat , asemanandu-se laolalta cu vapaile unei flacari ; fructele le straluceau precum aurul , iar tulpinele si frunzele se leganau in continuu incolo si incoace.Solul gradinii era format din cel mai fin nisip, avand totusi o culoare albastra precum cea a flacarii de pucioasa.Peste tot plutea o lucire albastra deosebita , ca si cum deasupra nu ar fi fost apele intunecate ale oceanului , ci doar un aer prin care patrundea sclipirea cerului albastru .Atunci cand vremea era frumoasa , soarele putea fi vazut asemeni unei flori purpurii , cu o lumina ce ii izvora din caliciu.Fiecare dintre tinerele printese avea in gradina un loc anume , in care putea planta orice floare ii placea.Una isi aranja florile in forma unei balene , o alta gasea nimerit sa le amplaseze asemeni fetei unei micute sirene , insa mezina le dispunea intr-un cerc asemanator soarelui , alegand flori la fel de rosii ca si razele daruite de acesta in amurg.
Cea mai mica dintre printese era un copil ciudat, linistit si ganditor ; in timp ce surorile ei se delectau cu lucrurile minunate gasite in epavele corabiilor , ea era preocupata numai de frumoasele ei flori adunate sub forma soarelui , dar si de o frumoasa statuie din marmura.Cazuta in adancuri in timpul unui naufragiu , sculptura din alba piatra pura era o reprezentare a unui baiat chipes. Mica printesa plantase in jurul ei o salcie plangatoare trandafirie care crescuse foarte repede , agatandu-si ramurile proaspete de statuie pana aproape de nivelul nisipului albastru.Umbra salciei avea o nuanta violeta si se unduia incolo si incoace asemeni ramurilor ; era ca si cum coroana si radacina arborelui s-ar fi urmarit in joaca , incercand sa se sarute una pe cealalta.
Nimic nu ii placea mai mult mezinei decat sa asculte povesti despre lumea de deasupra marii.O convinsese pa batrana ei bunica sa ii spuna tot ce stia despre corabii, orase , oameni si animale.Cel mai mult o incantau florile pamantului care, spre deosebire de cele ale marii, erau incarcate de parfumuri ; copacii de culoare verde ai padurilor ; pestii , care pe pamant zburau prin aer , si nu prin apa, si care aveau cantece atat de dulci.Bunica le spunea pestilor de pe pamant pasari, lucru de neinteles de mica printesa , pentru ca ea nu vazuse vreodata o pasare.
“Atunci cand vei implini 15 ani,” ii spusese bunica , “vei avea voie sa te ridici la suprafata marii si sa te asezi pe stanci la lumina lunii in timp ce marile corabii vor strabate valurile ; atunci vei putea vedea atat padurile , cat si orasele.”
Traducere : freelancergabe2
Departe, departe in ocean , acolo unde apa are culoarea celor mai frumoase albastrele si este limpede precum cristalul , in acele locuri apa este foarte, foarte adanca ; atat de adanca incat nici cea mai lunga funie nu o poate masura ; nenumarate turnuri de biserica , puse unul peste altul , nu ar putea sa ajunga de la pamantul de dedesupt pana deasupra apei.In acel loc locuieste Regele Marilor impreuna cu supusii sai.Nu trebuie sa faceam greseala de a ne gandi ca in strafundurile oceanului nu este nimic altceva decat nisip galben.Din contra, in acele taramuri cresc plante si flori unice , ale caror frunze si tulpine sunt atat de mladioase incat cea mai mica involburare a apei le face sa se agite ca si cum ar avea viata.Pestii , mari si mici, aluneca printre ramuri , asemeni pasarilor care zboara printre copacii de pe pamant.
In cel mai adanc loc din ocean se inalta castelul Regelui Marii.Peretii lui sunt construiti din corali , iar ferestrele largi, gotice, sunt lucrate din cea mai limpede ambra.Acoperisul este alcatuit din scoici care se deschid si se inchid in timp ce apa intra si iese din ele.Privelistea oferita de aceste scoici este minunata , pentru ca in fiecare dintre ele se afla cate o perla stralucitoare , potrivita pentru diadema unei regine.
Regele Marilor era vaduv de multa vreme , asa ca batrana lui mama ii ingrijea casa zi de zi.Ea era o femeie foarte inteleapta si foarte mandra de fiul ei regal ; tocmai din aceasta cauza , ea purta avea prinse pe centura de la brau 12 scoici de margaritar , in timp ce restul supusilor nu aveau voie sa poarte decat sase.Oricum , mama regelui era demna de toata lauda , mai ales pentru ca avea grija de micutele printese ale marii, nepoatele ei.In numar de sase , ele erau minunate la infatisare , insa cea mai mica le depasea pe toate in frumusete ; pielea ei era tot atat de curata si delicata ca si petala unui trandafir , iar ochii ii erau la fel de albastri ca si cea mai adanca mare ; insa , asemenea surorilor ei , ea nu avea picioare , corpul ei terminandu-se intr-o coada de peste.Cat era ziua de lunga , fetele zburdau in holurile inalte ale castelului , sau printre florile crescute din pereti.Marile ferestre din ambra erau larg deschise , iar pestii inotau prin ele , asemenea fluturilor care patrund intr-o casa prin fereastra deschisa ; diferenta era ca pestii veneau sa manance din mainile copiilor si acceptau sa fie mangaiati.In afara castelului se intindea o gradina frumoasa in care cresteau flori de un rosu stralucitor si de un albastru intunecat , asemanandu-se laolalta cu vapaile unei flacari ; fructele le straluceau precum aurul , iar tulpinele si frunzele se leganau in continuu incolo si incoace.Solul gradinii era format din cel mai fin nisip, avand totusi o culoare albastra precum cea a flacarii de pucioasa.Peste tot plutea o lucire albastra deosebita , ca si cum deasupra nu ar fi fost apele intunecate ale oceanului , ci doar un aer prin care patrundea sclipirea cerului albastru .Atunci cand vremea era frumoasa , soarele putea fi vazut asemeni unei flori purpurii , cu o lumina ce ii izvora din caliciu.Fiecare dintre tinerele printese avea in gradina un loc anume , in care putea planta orice floare ii placea.Una isi aranja florile in forma unei balene , o alta gasea nimerit sa le amplaseze asemeni fetei unei micute sirene , insa mezina le dispunea intr-un cerc asemanator soarelui , alegand flori la fel de rosii ca si razele daruite de acesta in amurg.
Cea mai mica dintre printese era un copil ciudat, linistit si ganditor ; in timp ce surorile ei se delectau cu lucrurile minunate gasite in epavele corabiilor , ea era preocupata numai de frumoasele ei flori adunate sub forma soarelui , dar si de o frumoasa statuie din marmura.Cazuta in adancuri in timpul unui naufragiu , sculptura din alba piatra pura era o reprezentare a unui baiat chipes. Mica printesa plantase in jurul ei o salcie plangatoare trandafirie care crescuse foarte repede , agatandu-si ramurile proaspete de statuie pana aproape de nivelul nisipului albastru.Umbra salciei avea o nuanta violeta si se unduia incolo si incoace asemeni ramurilor ; era ca si cum coroana si radacina arborelui s-ar fi urmarit in joaca , incercand sa se sarute una pe cealalta.
Nimic nu ii placea mai mult mezinei decat sa asculte povesti despre lumea de deasupra marii.O convinsese pa batrana ei bunica sa ii spuna tot ce stia despre corabii, orase , oameni si animale.Cel mai mult o incantau florile pamantului care, spre deosebire de cele ale marii, erau incarcate de parfumuri ; copacii de culoare verde ai padurilor ; pestii , care pe pamant zburau prin aer , si nu prin apa, si care aveau cantece atat de dulci.Bunica le spunea pestilor de pe pamant pasari, lucru de neinteles de mica printesa , pentru ca ea nu vazuse vreodata o pasare.
“Atunci cand vei implini 15 ani,” ii spusese bunica , “vei avea voie sa te ridici la suprafata marii si sa te asezi pe stanci la lumina lunii in timp ce marile corabii vor strabate valurile ; atunci vei putea vedea atat padurile , cat si orasele.”
Traducere : freelancergabe2
Sunday, May 17, 2009
Lupul si mielul
O fabula a lui Esop
Intr-o buna zi , lupul a intalnit un miel care se ratacise de turma lui si , hotarat sa nu se arunce deodata asupra prazii lui , a inceput sa ii explice de ce avea dreptul sa il manance.El a vorbit astfel : " Baiete, anul trecut m-ai insultat foarte grav"."Chair asa ?" , behai cu o voce amara mielul , "Dar eu nici nu eram nascut pe-atunci".Ii spuse lupul atunci : "Bine , dar te-ai hranit de pe pajistea mea "."N-am facut asta, domnule" , replica mielul , "Eu inca nu am gustat inca din iarba".Lupul continua : "Ai baut apa din fantana mea "."Oh , nu , domnule" exclama mielul , "Eu nu am pus apa in gura pana acum , pentru ca laptele mamei mi-a slujit atat de mancare , cat si de bautura".Nemaiavand ce sa spuna , lupul l-a inhatat pe miel si l-a mancat dintr-o inghititura , zicand : "Ei bine , chiar daca ai gasit raspuns la toate acuzatiile mele , nu am de gand sa raman fara cina".Tiranii gasesc intotdeuna un pretext pentru a-si justifica tirania.
Intr-o buna zi , lupul a intalnit un miel care se ratacise de turma lui si , hotarat sa nu se arunce deodata asupra prazii lui , a inceput sa ii explice de ce avea dreptul sa il manance.El a vorbit astfel : " Baiete, anul trecut m-ai insultat foarte grav"."Chair asa ?" , behai cu o voce amara mielul , "Dar eu nici nu eram nascut pe-atunci".Ii spuse lupul atunci : "Bine , dar te-ai hranit de pe pajistea mea "."N-am facut asta, domnule" , replica mielul , "Eu inca nu am gustat inca din iarba".Lupul continua : "Ai baut apa din fantana mea "."Oh , nu , domnule" exclama mielul , "Eu nu am pus apa in gura pana acum , pentru ca laptele mamei mi-a slujit atat de mancare , cat si de bautura".Nemaiavand ce sa spuna , lupul l-a inhatat pe miel si l-a mancat dintr-o inghititura , zicand : "Ei bine , chiar daca ai gasit raspuns la toate acuzatiile mele , nu am de gand sa raman fara cina".Tiranii gasesc intotdeuna un pretext pentru a-si justifica tirania.
Sunday, May 10, 2009
Eu cu mine....
Articol scris de Andreia:
Fiecare dintre noi are momente cand pur si simplu se deconecteaza de lumea asta a haosului in care traim; fie mergand pe strada, fie ca ne cautam un loc anume de liniste, fie, intamplator, fara sa ne dam seama.
Iesi de la scoala cu 1000 de ganduri cu lucruri ce te asteapta acasa sau in locul spre care te indrepti. Ajungi la un semafor si vezi o biata batrana certandu-se in disparare cu domnul politist care tocmai ii daduse o amenda pentru ca trecuse pe culoarea rosie a semaforului. Si atunci , te intrebi….oare e corecta lumea asta?! De ce unei batrane care poate abia se descurca cu cativa leisori pe luna i se da imediat si fara alte discutii si targuieli o amenda, care nu e tocmai minora, pentru o fapta care nu poate fi considerata o incalcare a legii majora, si acelor oameni care omoara si violeaza si chinuie atata lume nevinovata, li se da, de multe ori, o sentinta minima pentru fapta comisa?!
Si mergi mai departe gandindu-te la situatia la care tocmai ai fost martor si tot mai infundat in ganduri,si ganduri….pana cand, dintr-o data, nu mai auzi decat cate un zgomot al claxonului masinilor ce trec pe langa tine sau al unor sunete amestecate,a unor glasuri si fara sa iti dai seama esti cuprins intr-o lumea a ta, o lume a gandurilor tale.
Te uiti in stranga, te uiti in dreapta, ca un bezmetic care nu face parte din acel peisaj si atunci incepe!!!….incepe “pierderea constiintei”(cum le spun eu acelor momente).Tot felul de amestecuri de ganduri fara rost si fara un scop anume,o amestecatura de idiotenii, dar care, in acele momente de deconectare, reprezinta un fel de liniste.De ce liniste? Nici eu nu stiu….desi toate gandurile se aduna si ar trebui sa fie o harababura in cap, eu ma linistesc…ma simt rupta de realitate,simt ca plutesc, simt ca doar eu exist si tot ce ma inconjoara e o pata de culoare sau ma imaginez intr-o alta lume,o lumea creata de mine, asa cum o vreau eu.
Visator, mergi asa pana te apropii de destinatie. Cu cateva clipe inainte sa ajungi, toata lumea acea linistitoare si plina de visare, acea ceata a bezmeticului devine tot mai clara. Zgomotele devin mai intense, gandurile tot mai rare, si la un moment dat…te-ai trezit….si parca uiti de acea clipa de deconectare, de liniste si iti continui rutina de zi cu zi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum tot ar fi la locul lui, acolo, asa cum trebuie.
Fiecare dintre noi are momente cand pur si simplu se deconecteaza de lumea asta a haosului in care traim; fie mergand pe strada, fie ca ne cautam un loc anume de liniste, fie, intamplator, fara sa ne dam seama.
Iesi de la scoala cu 1000 de ganduri cu lucruri ce te asteapta acasa sau in locul spre care te indrepti. Ajungi la un semafor si vezi o biata batrana certandu-se in disparare cu domnul politist care tocmai ii daduse o amenda pentru ca trecuse pe culoarea rosie a semaforului. Si atunci , te intrebi….oare e corecta lumea asta?! De ce unei batrane care poate abia se descurca cu cativa leisori pe luna i se da imediat si fara alte discutii si targuieli o amenda, care nu e tocmai minora, pentru o fapta care nu poate fi considerata o incalcare a legii majora, si acelor oameni care omoara si violeaza si chinuie atata lume nevinovata, li se da, de multe ori, o sentinta minima pentru fapta comisa?!
Si mergi mai departe gandindu-te la situatia la care tocmai ai fost martor si tot mai infundat in ganduri,si ganduri….pana cand, dintr-o data, nu mai auzi decat cate un zgomot al claxonului masinilor ce trec pe langa tine sau al unor sunete amestecate,a unor glasuri si fara sa iti dai seama esti cuprins intr-o lumea a ta, o lume a gandurilor tale.
Te uiti in stranga, te uiti in dreapta, ca un bezmetic care nu face parte din acel peisaj si atunci incepe!!!….incepe “pierderea constiintei”(cum le spun eu acelor momente).Tot felul de amestecuri de ganduri fara rost si fara un scop anume,o amestecatura de idiotenii, dar care, in acele momente de deconectare, reprezinta un fel de liniste.De ce liniste? Nici eu nu stiu….desi toate gandurile se aduna si ar trebui sa fie o harababura in cap, eu ma linistesc…ma simt rupta de realitate,simt ca plutesc, simt ca doar eu exist si tot ce ma inconjoara e o pata de culoare sau ma imaginez intr-o alta lume,o lumea creata de mine, asa cum o vreau eu.
Visator, mergi asa pana te apropii de destinatie. Cu cateva clipe inainte sa ajungi, toata lumea acea linistitoare si plina de visare, acea ceata a bezmeticului devine tot mai clara. Zgomotele devin mai intense, gandurile tot mai rare, si la un moment dat…te-ai trezit….si parca uiti de acea clipa de deconectare, de liniste si iti continui rutina de zi cu zi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum tot ar fi la locul lui, acolo, asa cum trebuie.
Monday, May 4, 2009
De la sate citire: agricultură
Din peisajul românesc fac parte omul cu vaca alături de copilul în părădăici (roşii, tomate), verde în palme şi roşu la ochi de la atâtea stimulente. Omul cu vaca pe marginea şanţului reprezintă cel mai bine imaginea agriculturii româneşti. Defapt ne putem imagina o sumedenie de situaţii, de acţiunii, de tablouri care ar concentra spre o formă ideală productivitatea românească. Imaginea din tablouri la propriu cu ţăranii îmbrăcaţi în straie populare care încărcau în căruţele trase de boi fân, nu e mult schimbată în sens, doar contextul ce face diferenţa, conjuctura tehnologiei.
Sunt sătul de muncă fără rezultate, de muncă doar pentru a fi, suntem într-un sistem de producţie arhaic, timpul nu mai contează, raportul timp/rezultate îl uităm, trecem cu vederea că muncim prost, că risipim timpul, ne prostituăm prin muncă pentru că suntem îndoctrinaţi, ne complacem în frică de nou şi în primitivism.
Sunt frustrat şi mie scârbă, sunt atins şi marcat, sunt răsfăţat şi nedorit, dar agricultura lipseşte!
Sunt sătul de muncă fără rezultate, de muncă doar pentru a fi, suntem într-un sistem de producţie arhaic, timpul nu mai contează, raportul timp/rezultate îl uităm, trecem cu vederea că muncim prost, că risipim timpul, ne prostituăm prin muncă pentru că suntem îndoctrinaţi, ne complacem în frică de nou şi în primitivism.
Sunt frustrat şi mie scârbă, sunt atins şi marcat, sunt răsfăţat şi nedorit, dar agricultura lipseşte!
Subscribe to:
Posts (Atom)
