Mustele si albina – Fabula de Alexandru Donici

Doua muste sprintenele
In tari straine porneau
Si pe albina cu ele
Cam astfel o imbiau :
- Hai sa mergem , surioara !
Papagalii toti ne-au spus
Ca pe-acolo-i numai vara ,
Soarele n-are apus .
Libertatea preadomneste
In tot ce-i vietuitori
Si dreptatea nu scuteste
Nici de monstri-ucigatori .
Iar aice …oh! ce soarta !
Sa traiesti in tara ta ,
Aci vie , aci moarta ,
Fara a te desfata .
Paianjenii pe la tara
In mreaja ne potopesc ;
Iar prin targuri , pierde-vara ,
Ca pe dusmani ne gonesc.
Aparatori, cea hartie ,
Toate s-au descoperit ;
Vii sa gusti din farfurie
Si pe loc te-ai otravit .
La mezelicuri capace
S-au raspandit de ajuns ;
Apoi raul ce ne face
Paharul cu miere uns !...
-Cale buna , musti , de-aice !
Le zise albina lor.
Eu raman , caci sunt ferice
Si in tara-mi vreau sa mor ,
Pamantenii, mic si mare,
Ai mei faguri toti iubesc ;
Si pentru-a mea bunastare ,
Vara , iarna , ingrijesc.
Iar voi , oriunde va-ti duce,
Daca si-n acele tari
Vreun bine nu-ti aduce ,
Nu veti afla desfatari.

Acel ce pentru-a lui tara
In fapta face folos,
Orice rau il impresoara ,
Nu o lasa bucuros ;
Iar acel ce nu lucreaza
La edificiul comun
Singur se expatriaza ,
Caci nimic nu face bun.